Life

Câteodată viața mi-o ia înainte...și nu reușesc să găsesc momentul în care totul s-a dus de râpă...sau motivul.. Mă întreb uneori dacă merită! Alteori refuz să mă mai întreb. E de ajuns să fiu. Și, câteodată mi se pare că asta e tot ce fac... 

..some days i feel like shit....

Too strong for too long...or who knows... Too much drama!!

** Băiatul cu ochi verzi ** (3) ** Sfârșitul

            -   M-am îndrăgostit de el din prima clipă și în cele 2 săptămâni în care am fost împreună am fost mai fericită decât în întreaga mea viața.

Ascultam ce spunea ea la fel cum ascultam o poveste care mă plictisește. Creierul meu refuza să proceseze cu adevărat cuvintele ei așadar ajunsesem să mă întreb ce legătură avea tot ce spunea ea cu Vladimir al meu, sau cu mine.

          - A fost o prostie să cred în promisiunile lui.(alte lacrimi) Și nici prin cap nu mi-a trecut să-l întreb de viața lui reală. Îl credeam pur și sincer așa ca mine.

Îmi amintesc că am vrut să spun ceva în acel moment dar mă simțeam ca și cum atunci învățam să vorbesc. În acel moment cuvintele nu existau pentru mine.

         - Bucuroasă de minunea ce-a dat peste mine am fost destul de naivă să cred că nu se va termina niciodată. A continuat pe același ton, trist, visător. Într-o dimineață am alergat spre casă unde stătea El doar să aflu că a plecat. Oameni d-acolo mi-au spus că e doar în vacanță cu părinții. Am simțit cum îmi cade cerul în cap. Murmuram ca o idioată...a plecat...a plecat. Atunci mi-am dat seama că nu-i știu nici măcar numele complet. Doar un număr de telefon, atât. Multe nopți mi-am plâns iubirea, prostia, soarta. Iar apoi a început să doară mai puțin.

Povestea aproape mă plictisea. Vroiam să aud ce aveam nevoie să aud și apoi să plec să mă arunc în mare. Dar tipa părea pornită pe adevăr, un adevăr ce-mi făcea inima să sângereze. Îmi tot repetam în minte Vladimir, ce-ai făcut?? Dar nu puteam da glas durerii mele mute. EL își acoperea fața cu mâinile, parcă încercând să se ferească de cuvintele străinei. Lângă el Nico suspina adânc.

- Am vrut să uit. Să nu mă mai gândesc vreodată la El, să-i uit numele și probabil asta aș fii făcut toată viața dacă....(acum vocea ei tremura; își freca agitată mâinile în timp ce lacrimi mari i se rostogoleau pe obraz). După 2 luni am început să mă simt rău. Mi-era greață, amețeam ei bine toate semne ale....adică atunci (părea să fie la capătul puterilor; cu un efort supraomenesc s-a adunat și a continuat). Semne că aș fii gravidă!

Nu puteam să cred ce auzeam. Vroiam s-o oblig să tacă. Să spună adevărul. Să spună că minte și că acel băiat cu ochii verzi nu era Vladimir al meu, nu EL...

- N-am vrut să cred. N-am putut până când mi-am dat seama că asta (a arătat spre pântece cu durere dar cu gingășie) e real. Că sunt gravidă... Cea mai bună prietenă a mea m-a dus la doctor. Eram deja în 3 luni.. Urma să devin mama!! Am încercat cu disperare să dau de urma tatălui dar și-a schimbat numărul. Și, când aflam noul număr și-l schimba iar..și iar...

Plângea amar iar mie mi se rupea inima la vederea ei.

- Eram disperată. Am încercat să mă omor dar n-am putut...ceva din lăuntrul meu îmi spunea că trebuie să trăiesc. Acum pentru 2... L-am căutat pe Vla.. pe tată până ce într-un final am reușit să fac rost de numărul mamei sale.

La auzul acestor cuvinte EL a tresărit ușor, ca un condamnat căruia i se citește sentința la moarte.

- Nu i-am putut spune mamei lui adevărul așa că i-am spus că îl caută o prietenă. Nu mare mi-a fost uimirea când am aflat că el se află la mare în compania adorabilei sale iubite, cum ”mama” a ținut să specifice. Am rugat-o insistent să-mi dea adresa unde era cazat dar a refuzat categoric. Tot ce am aflat de la ea a fost că se află în stațiunea Albena așa că am venit aici. Aș fii cautat la fiecare hotel poate, acum că știam și numele de familie numai că destinul a făcut să îl văd într-un autobuz cu o tânără domnișoară lângă el (spuse asta arătând spre Nico, care părea că a încasat o lovitură mortală). A două zi, rătăcind pe plajă am întâlnit-o iar și ușor, ușor ne-am ”împrietenit”. I-am spus adevărul și mi-a promis că mă va ajuta cu condiția să nu spun nimănui cine eram, cel puțin deocamdată.

În ochii mari ai lui Nico au apărut 2 lacrimi, dovezi ale vinovăției, confirmarea spuselor străinei pe care ajunsesem deja s-o urăsc.

-         Când am văzut că nu face nimic am decis să vin aici....și iată-mă!

A încheiat parcă bucuroasă că s-a terminat. Eu în schimb, simțeam cum  toată bucuria pe care am simțit-o vreodată dispare. Într-un efort supraomenesc m-am adresat celui care atâta vreme l-am considerat al meu....numai al meu.

       - Vv...Vladimir? E.........adevărat??

Simțeam cum inima îmi explodează de atâtea sentimente contradictorii. Îl priveam cu o durere mută, vie și cruntă. A ridicat capul încet, ca un robot și, când ochii lui verzi i-au întâlnit pe ai mei, n-am mai putut simți nici măcar o fărâmă din căldura și dragostea pe care o găseam mereu în adâncul lor. Nimic! Doar vină.

-         Tu.....

 Cuvintele mi s-au pierdut undeva în aer. Tot ce am mai putut simți a fost o durere cruntă și apoi nimic. Mă simțeam goală, cu corpul ca de plumb... În câteva secunde traversam cu pași hotărâți camera îndreptându-mă spre ieșire. N-am reacționat când Nico mi-a strigat numele îngrozită, nici când Vladimir m-a prins de mână în încercarea lui disperată de a mă opri.din contră, atingerea lui nu mai stârnea în mine nici un sentiment. Poate doar repulsie! L-am făcut să-mi dea drumul și, până ca măcar vreunul să se dezmeticească complet eu alergam spre stradă. Îi auzeam alergând în spatele meu, îi auzeam strigându-mă dar n-aveam nici măcar de un mic impuls de a mă opri...sau de a răspunde. Alergam, și doar asta conta în momentul respectiv. Doar atât.

-         Alice.....stai..

Degeaba! M-am urcat în primul autobuz oprit în stație fără să-i cunosc destinația și fără ca măcar să conteze. Până să plece de pe loc Vladimir a ajuns în fața ferestrei din dreptul meu și a început să strige ca un nebun: ” Dar eu te iubesc!”. În sinea mea i-am răspuns: ”Dar nu mai contează!” și așa era: nu mai conta.

         Privind absenta pe fereastră am observat cum se lovesc de ea stropi mari de ploaie. ”Plouă pentru că sunt tristă!” mi-am spus, vag conștientă de ce se întâmplă, ușor amuzată de afirmația mea. Apoi am privit în continuare prin geam murmurând ca pentru mine: „ Plouă! Dar ce mai contează!”

** Băiatul cu ochi verzi ** (2)

-         Îmi poți spune unde îl pot găsi pe Vladimir?

Rostea numele ”Vladimir”, numele LUI, al rațiunii mele de a trăi, cu o naturalețe aproape enervantă. Aproape m-am pierdut cu firea.

-         Nu e! Ce treabă ai TU cu El?

Tot ce-a făcut a fost să afișeze un zâmbet amar.

-         Ești Alice. Nu?

Eram de-a dreptul revoltată. Cine era acea străină și de unde știa cine sunt? Până să apuc să mai spun ceva Nico a intrat furtunos în cameră. La vederea străinei a scos un mic țipăt și a căzut pe scaun. Tot ce-a mai putut spune a fost:

-         Tu? Aici?

Apoi a închis ochii ca și cum loviturile pe care le primea erau prea multe ca un simplu om să le poată suporta.

-                     Îmi spune și mie cineva ce naiba se întâmplă aici?? eram de-a dreptul speriată. Cine era străina și ce legătură avea ea cu Nico? Sau cu Vladimir?

Tăcerea din cameră era de mormânt. Nimeni nu spunea o vorbă. Era prea mult pentru mine să suport. Vroiam să țip, să oblig pe cineva să-mi spună ce se întămplă. Într-un colț al minții mele deveneam tot mai sigură că asta are legătură premonițiile din ultima vreme.

*

-         Nico... cineva! Ce se întâmplă?

Nimeni nu părea dispus să spună ceva iar eu începeam să o iau razna. Simțeam, mai bine zis știam că o să se întâmple ceva care să-mi dea existența peste cap dar nu vroiam să accept.

-         Alice, te aștept de vreo oră!

Vocea lui Vladimir a umplut încăperea. Atât de nepăsătoate! Atât de clară!

         - E totul bi... dar ultimele sunete s-au pierdut undeva în neant.

A încercat apoi în repetate rânduri să mai spună ceva dar părea că orice cuvânt îl sufocă. După alte câteva încercări nereușite s-a prăbușit pe canapeaua de lângă ușă. Și-a îngropat fața în mâini și a început parcă să plângă.

         - Alice nu! Nu e ce pare... Îmi pare atât de rău! Atât de rău...

Fluxul pe care îl urma cuvintele lui era mult prea rapid pentru mintea mea blocată. Nu numai că nu înțelegeam ce se întâmpla dar mi se părea că mă aflu într-un univers paralele. Acum singurele sunete erau șoaptele lui Vladimir, care repeta ca un nebun:

-         Atât de rău....atât de rău...

Eram pe punctul să explodez. Durerea din piept era insuportabilă.

-         CE? Ce se...

Vocea mi-era spartă. Și atunci am înțeles. Străina ținea mâinile în jurul pântecului, ca și cum vroia să protejeze ceva...să mângâie!

-         Ce? CUM?

Nu puteam pronunța cuvintele ce, în mintea mea, prindeau contur. Totul se învârtea cu mine... Cum? De ce? Liniștea era atât de apăsătoare încât simțeam că mă sufocă. Mi-am întors privirea spre fiecare persoană în partea dar nici una nu părea în stare  să mă privească în ochi. Numai străina se uita la mine de parcă aștepta să izbucnesc.

-         Alice.. eu sunt Claire.

O priveam rece. Puțin îmi păsa mie că ea e Claire. Văzând că nu reacționez a continuat tot ea.

         - Acum 4 luni, în timp ce mă aflam în vizită la bunici, am întâlnit un tânăr fermecător, care m-a cucerit dintr-o privire. Un tânăr cu ochi verzi...

Vorbea calm. Poate puțin trist ca și cum știa de-atunci că povestea va avea o finalitate dureroasă. Pentru ea. Poate pentru toți!

** Băiatul cu ochi verzi ** (1)

Azi sunt tristă! Privesc pe geam și mă tot întreb dacă merită...! Acum totul pare fără substanță. Mi-amintesc de primele zile, când totul mergea bine!

         Dacă ar fii să fac o incursiune în trecut nu cred că aș mai putea suporta să repet experiența... Acea zi ploioasă mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna... și acele ultime cuvinte...

Îmi amintesc cum  valurile oceanului se izbeau de stâncile din apropiere iar eu, privindu-le aveam impresia că se izbesc de inima mea, zdrobindu-mă! Mă chinuiam să nu mă gândesc la nimic dar gândurile îmi veneau de-a valma în minte. Auzeam frânturi din conversații care păreau din altă lume!

                                 

-        Alice?

Nu m-am întors. Știam cine e, dar ce folos? Putea oare ea să schimbe ceva?

-         Alice? Ești bine?

De parcă-ți pasă. Cred că, la un moment dat am încercat să scot un  sunet, să-i spun ceva. Dar buzele îmi păreau lipite. Când s-a întors să plece mi-am adunat puterile să pot murmura:

-         A plecat?

Ea, mirată că am vorbit a ezitat puțin.

-         Nu încă. Te așteaptă!

La auzul acestor cuvinte am simțit cum crește furia în mine.

-         Ce?

-         Zice că trebuie să te vadă. Chiar dacă e pentru ultima dată!

-         Pleacă!

-         Poftim?

Îi simțeam indignarea. Știam că nu e cazul să mă comport așa cu ea dar, simplul fapt că se afla acolo, cu un mesaj de la „El” mă făcea s-o urăsc!

-         Ți-am spus să pleci! acum și mai tăios.

-         Pft! Dacă tu vrei...

A mai spus ceva dar mintea mea era înghețată ca să mai audă! În sinea mea derulam la nesfârșit același film...același imagini!

         Vacanța asta ar fii trebuit să fie cea mai frumoasă amintire. Ultimul an de liceu, cei mai buni prieteni, la mare! Doar atât! Însă lucrurile au luat o întorsătură urâtă!

A doua zi, cum am ajuns la vila pe care am închiriat-o, am început să am un presentiment că ceva urât se va întâmpla și, ei bine, nu m-am înșelat. Eram 7: eu cu ”iubirea vieții mele”, cea mai bună prietenă, în același timp și colegă Ella împreună cu prietenul ei John, o altă colega Nico tot cu prietenul Robert și un alt coleg Alberto. Toate bune și frumoase. Ne-a luat aproape 2 săptămâni să organizăm totul și, în sfârșit chiar se întâmpla!

         Deși aveam sentimentul unui scenariu apocaliptic am încercat să mă bucur de vacanța de o săptămână la maxim, doar asta era planul! Primele 4 zile de vis: Ziua plajă, plimbări, shopping iar seara clubbing, plimbări romantice pe faleză...ce mai Raiul pe pământ!

În ziua a treia EL mi-a spus că a pregătit o surpriză ca să-mi arate că mă iubește (mereu am fost reticentă la astfel de vorbe mari, întâi fapte). Cred că în acele momente chiar am crezut că îl iubesc; așa cum era, imperfect dar al meu, numai al meu!

Surpriza a devenit repede motivul unei sesiuni de shopping „ca-ntre fete”, timp în care prietenele mele își dădeau cu părerea despre ce se va întâmpla. Le-am oprit doar când au prezis că mă va cere în căsătorie, moment în care fiori reci (de emoție poate) mi-au trecut pe șira spinării. După 2 ore aveam outfit-ul perfect: o rochie, simplă, albă, de vară, care în mod ridicol sublinia

ideea căsătoriei. După încă 2ore de fardat, machiat, aranjat, etc. eram complet gata să plec. 

Locul de întâlnire se afla la aproximativ 1 - 1,5 km de vilă dar frumusețea peisajului făcea drumul să pară mult mai scurt. Am pornit pe faleză conștientă că sunt în mare întârziere dar oare chiar conta? E vorba de o întâlnire foarte romantică cu ”acea” persoană, cu EL.

         Entuziasmul ce mă cuprindea în acele clipe s-a risipit ca prin minune când l-am văzut pe Alberto alergând ca un nebun după mine. A încercat să strige ceva dar cuvintele lui erau răpite de valurile mării înainte să ajungă la mine. Imediat am simțit că nu e de bun augur ce se întâmpla dar am așteptat să-mi spună el. Printre gâfâituri a reușit sa pronunțe:

-         Maama ta....la ffffix.....aaacum!

Înainte să mă impacientez prea tare mi-am dat seama de ce se întâmplă. Se pare că vacanța m-a făcut să mă simt așa deconectată de viața reală încât nu mi-am sunat părinții decât în prima zi și mama a început deja s-o ia razna. Deși explicația era simplă totuși mintea mea m-a avertiza subtil cu privire la un alt pericol nevăzut de mine încă, neînțeles dar totuși real. Am ajuns la telefon și timp de 25 de minute a trebuit sa suport predicile mamei și îngrijorările ei exagerate. Eram panicată că aș putea întârzia prea mult la marea mea surpriză iar mama nu mai înceta cu discursurile ei. Vroiam să-i scriu Lui un mesaj și să-i explic dar de la o vreme încoace își schimba periodic numărul și spre rușinea mea de iubită devotată n-aveam nici ce-a mai mică idee cum să dau de el. Abia după ce am asigurat-o pe mama că e un eveniment izolat și numai după ce am promis solemn că așa ceva nu se va mai întâmpla am reușit să scap, asigurându-mă totodată că această discuție se va continua acasă. Abia aștept!

Imediat după ce am închis o durere violentă m-a lovit în piept. M-am răsturnat pe scaun. Era ca și cum toată ființa mea mă avertiza că ceva rău urmează să se întâmple. Un rău iminent! Mi-am adunat forțele hotărâtă să nu stric și mai rău surpriza prin lipsa mea de punctualitate. Am încercat să merg sper ușă tocmai când cineva, o fată, a intrat val vârtej. Poate că aș fii observat trăsăturile ei atât de frumoase, sau pielea măslinie, dar primul lucru ce mi-a izbit ochii a fost tristețea de pe fața ei, șirurile de lacrimi ce păreau de neoprit. Probabil că s-a speriat să mă vadă. S-a oprit, și-a șters lacrimile cu mâneca și a inspirat adânc, după care m-a privit în ochi. Acea privire mi-a făcut sângele să înghețe în vine....

Just life :(

O altă zi în paradis!

Șoptesc, râzând de lacrimile mele.

Sunt trist, și mă trezesc din vis,

O altă zi în paradis!

O altă zi în paradis!

Șoptesc, căzând în patimile grele.

Nu vreau să ma trezesc din vis,

O altă zi în paradis!

Hello everybody

Voi începe de azi să postez pe blog lucruri din viața mea dar și scurte povești sau poezii!