Azi sunt tristă! Privesc pe geam și mă tot întreb dacă merită...! Acum totul pare fără substanță. Mi-amintesc de primele zile, când totul mergea bine!
Dacă ar fii să fac o incursiune în trecut nu cred că aș mai putea suporta să repet experiența... Acea zi ploioasă mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna... și acele ultime cuvinte...
Îmi amintesc cum valurile oceanului se izbeau de stâncile din apropiere iar eu, privindu-le aveam impresia că se izbesc de inima mea, zdrobindu-mă! Mă chinuiam să nu mă gândesc la nimic dar gândurile îmi veneau de-a valma în minte. Auzeam frânturi din conversații care păreau din altă lume!- Alice?
Nu m-am întors. Știam cine e, dar ce folos? Putea oare ea să schimbe ceva?
- Alice? Ești bine?
De parcă-ți pasă. Cred că, la un moment dat am încercat să scot un sunet, să-i spun ceva. Dar buzele îmi păreau lipite. Când s-a întors să plece mi-am adunat puterile să pot murmura:
- A plecat?
Ea, mirată că am vorbit a ezitat puțin.
- Nu încă. Te așteaptă!
La auzul acestor cuvinte am simțit cum crește furia în mine.
- Ce?
- Zice că trebuie să te vadă. Chiar dacă e pentru ultima dată!
- Pleacă!
- Poftim?
Îi simțeam indignarea. Știam că nu e cazul să mă comport așa cu ea dar, simplul fapt că se afla acolo, cu un mesaj de la „El” mă făcea s-o urăsc!
- Ți-am spus să pleci! acum și mai tăios.
- Pft! Dacă tu vrei...
A mai spus ceva dar mintea mea era înghețată ca să mai audă! În sinea mea derulam la nesfârșit același film...același imagini!
Vacanța asta ar fii trebuit să fie cea mai frumoasă amintire. Ultimul an de liceu, cei mai buni prieteni, la mare! Doar atât! Însă lucrurile au luat o întorsătură urâtă!
A doua zi, cum am ajuns la vila pe care am închiriat-o, am început să am un presentiment că ceva urât se va întâmpla și, ei bine, nu m-am înșelat. Eram 7: eu cu ”iubirea vieții mele”, cea mai bună prietenă, în același timp și colegă Ella împreună cu prietenul ei John, o altă colega Nico tot cu prietenul Robert și un alt coleg Alberto. Toate bune și frumoase. Ne-a luat aproape 2 săptămâni să organizăm totul și, în sfârșit chiar se întâmpla!
Deși aveam sentimentul unui scenariu apocaliptic am încercat să mă bucur de vacanța de o săptămână la maxim, doar asta era planul! Primele 4 zile de vis: Ziua plajă, plimbări, shopping iar seara clubbing, plimbări romantice pe faleză...ce mai Raiul pe pământ!
În ziua a treia EL mi-a spus că a pregătit o surpriză ca să-mi arate că mă iubește (mereu am fost reticentă la astfel de vorbe mari, întâi fapte). Cred că în acele momente chiar am crezut că îl iubesc; așa cum era, imperfect dar al meu, numai al meu!
Surpriza a devenit repede motivul unei sesiuni de shopping „ca-ntre fete”, timp în care prietenele mele își dădeau cu părerea despre ce se va întâmpla. Le-am oprit doar când au prezis că mă va cere în căsătorie, moment în care fiori reci (de emoție poate) mi-au trecut pe șira spinării. După 2 ore aveam outfit-ul perfect: o rochie, simplă, albă, de vară, care în mod ridicol sublinia
ideea căsătoriei. După încă 2ore de fardat, machiat, aranjat, etc. eram complet gata să plec.
Locul de întâlnire se afla la aproximativ 1 - 1,5 km de vilă dar frumusețea peisajului făcea drumul să pară mult mai scurt. Am pornit pe faleză conștientă că sunt în mare întârziere dar oare chiar conta? E vorba de o întâlnire foarte romantică cu ”acea” persoană, cu EL.
Entuziasmul ce mă cuprindea în acele clipe s-a risipit ca prin minune când l-am văzut pe Alberto alergând ca un nebun după mine. A încercat să strige ceva dar cuvintele lui erau răpite de valurile mării înainte să ajungă la mine. Imediat am simțit că nu e de bun augur ce se întâmpla dar am așteptat să-mi spună el. Printre gâfâituri a reușit sa pronunțe:
- Maama ta....la ffffix.....aaacum!
Înainte să mă impacientez prea tare mi-am dat seama de ce se întâmplă. Se pare că vacanța m-a făcut să mă simt așa deconectată de viața reală încât nu mi-am sunat părinții decât în prima zi și mama a început deja s-o ia razna. Deși explicația era simplă totuși mintea mea m-a avertiza subtil cu privire la un alt pericol nevăzut de mine încă, neînțeles dar totuși real. Am ajuns la telefon și timp de 25 de minute a trebuit sa suport predicile mamei și îngrijorările ei exagerate. Eram panicată că aș putea întârzia prea mult la marea mea surpriză iar mama nu mai înceta cu discursurile ei. Vroiam să-i scriu Lui un mesaj și să-i explic dar de la o vreme încoace își schimba periodic numărul și spre rușinea mea de iubită devotată n-aveam nici ce-a mai mică idee cum să dau de el. Abia după ce am asigurat-o pe mama că e un eveniment izolat și numai după ce am promis solemn că așa ceva nu se va mai întâmpla am reușit să scap, asigurându-mă totodată că această discuție se va continua acasă. Abia aștept!
Imediat după ce am închis o durere violentă m-a lovit în piept. M-am răsturnat pe scaun. Era ca și cum toată ființa mea mă avertiza că ceva rău urmează să se întâmple. Un rău iminent! Mi-am adunat forțele hotărâtă să nu stric și mai rău surpriza prin lipsa mea de punctualitate. Am încercat să merg sper ușă tocmai când cineva, o fată, a intrat val vârtej. Poate că aș fii observat trăsăturile ei atât de frumoase, sau pielea măslinie, dar primul lucru ce mi-a izbit ochii a fost tristețea de pe fața ei, șirurile de lacrimi ce păreau de neoprit. Probabil că s-a speriat să mă vadă. S-a oprit, și-a șters lacrimile cu mâneca și a inspirat adânc, după care m-a privit în ochi. Acea privire mi-a făcut sângele să înghețe în vine....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu