- M-am îndrăgostit de el din prima clipă și în cele 2 săptămâni în care am fost împreună am fost mai fericită decât în întreaga mea viața.
Ascultam ce spunea ea la fel cum ascultam o poveste care mă plictisește. Creierul meu refuza să proceseze cu adevărat cuvintele ei așadar ajunsesem să mă întreb ce legătură avea tot ce spunea ea cu Vladimir al meu, sau cu mine.
- A fost o prostie să cred în promisiunile lui.(alte lacrimi) Și nici prin cap nu mi-a trecut să-l întreb de viața lui reală. Îl credeam pur și sincer așa ca mine.
Îmi amintesc că am vrut să spun ceva în acel moment dar mă simțeam ca și cum atunci învățam să vorbesc. În acel moment cuvintele nu existau pentru mine.
- Bucuroasă de minunea ce-a dat peste mine am fost destul de naivă să cred că nu se va termina niciodată. A continuat pe același ton, trist, visător. Într-o dimineață am alergat spre casă unde stătea El doar să aflu că a plecat. Oameni d-acolo mi-au spus că e doar în vacanță cu părinții. Am simțit cum îmi cade cerul în cap. Murmuram ca o idioată...a plecat...a plecat. Atunci mi-am dat seama că nu-i știu nici măcar numele complet. Doar un număr de telefon, atât. Multe nopți mi-am plâns iubirea, prostia, soarta. Iar apoi a început să doară mai puțin.
Povestea aproape mă plictisea. Vroiam să aud ce aveam nevoie să aud și apoi să plec să mă arunc în mare. Dar tipa părea pornită pe adevăr, un adevăr ce-mi făcea inima să sângereze. Îmi tot repetam în minte Vladimir, ce-ai făcut?? Dar nu puteam da glas durerii mele mute. EL își acoperea fața cu mâinile, parcă încercând să se ferească de cuvintele străinei. Lângă el Nico suspina adânc.- Am vrut să uit. Să nu mă mai gândesc vreodată la El, să-i uit numele și probabil asta aș fii făcut toată viața dacă....(acum vocea ei tremura; își freca agitată mâinile în timp ce lacrimi mari i se rostogoleau pe obraz). După 2 luni am început să mă simt rău. Mi-era greață, amețeam ei bine toate semne ale....adică atunci (părea să fie la capătul puterilor; cu un efort supraomenesc s-a adunat și a continuat). Semne că aș fii gravidă!
Nu puteam să cred ce auzeam. Vroiam s-o oblig să tacă. Să spună adevărul. Să spună că minte și că acel băiat cu ochii verzi nu era Vladimir al meu, nu EL...
- N-am vrut să cred. N-am putut până când mi-am dat seama că asta (a arătat spre pântece cu durere dar cu gingășie) e real. Că sunt gravidă... Cea mai bună prietenă a mea m-a dus la doctor. Eram deja în 3 luni.. Urma să devin mama!! Am încercat cu disperare să dau de urma tatălui dar și-a schimbat numărul. Și, când aflam noul număr și-l schimba iar..și iar...
Plângea amar iar mie mi se rupea inima la vederea ei.
- Eram disperată. Am încercat să mă omor dar n-am putut...ceva din lăuntrul meu îmi spunea că trebuie să trăiesc. Acum pentru 2... L-am căutat pe Vla.. pe tată până ce într-un final am reușit să fac rost de numărul mamei sale.
La auzul acestor cuvinte EL a tresărit ușor, ca un condamnat căruia i se citește sentința la moarte.
- Nu i-am putut spune mamei lui adevărul așa că i-am spus că îl caută o prietenă. Nu mare mi-a fost uimirea când am aflat că el se află la mare în compania adorabilei sale iubite, cum ”mama” a ținut să specifice. Am rugat-o insistent să-mi dea adresa unde era cazat dar a refuzat categoric. Tot ce am aflat de la ea a fost că se află în stațiunea Albena așa că am venit aici. Aș fii cautat la fiecare hotel poate, acum că știam și numele de familie numai că destinul a făcut să îl văd într-un autobuz cu o tânără domnișoară lângă el (spuse asta arătând spre Nico, care părea că a încasat o lovitură mortală). A două zi, rătăcind pe plajă am întâlnit-o iar și ușor, ușor ne-am ”împrietenit”. I-am spus adevărul și mi-a promis că mă va ajuta cu condiția să nu spun nimănui cine eram, cel puțin deocamdată.
În ochii mari ai lui Nico au apărut 2 lacrimi, dovezi ale vinovăției, confirmarea spuselor străinei pe care ajunsesem deja s-o urăsc.
- Când am văzut că nu face nimic am decis să vin aici....și iată-mă!
A încheiat parcă bucuroasă că s-a terminat. Eu în schimb, simțeam cum toată bucuria pe care am simțit-o vreodată dispare. Într-un efort supraomenesc m-am adresat celui care atâta vreme l-am considerat al meu....numai al meu.
- Vv...Vladimir? E.........adevărat??
Simțeam cum inima îmi explodează de atâtea sentimente contradictorii. Îl priveam cu o durere mută, vie și cruntă. A ridicat capul încet, ca un robot și, când ochii lui verzi i-au întâlnit pe ai mei, n-am mai putut simți nici măcar o fărâmă din căldura și dragostea pe care o găseam mereu în adâncul lor. Nimic! Doar vină.
- Tu.....
Cuvintele mi s-au pierdut undeva în aer. Tot ce am mai putut simți a fost o durere cruntă și apoi nimic. Mă simțeam goală, cu corpul ca de plumb... În câteva secunde traversam cu pași hotărâți camera îndreptându-mă spre ieșire. N-am reacționat când Nico mi-a strigat numele îngrozită, nici când Vladimir m-a prins de mână în încercarea lui disperată de a mă opri.din contră, atingerea lui nu mai stârnea în mine nici un sentiment. Poate doar repulsie! L-am făcut să-mi dea drumul și, până ca măcar vreunul să se dezmeticească complet eu alergam spre stradă. Îi auzeam alergând în spatele meu, îi auzeam strigându-mă dar n-aveam nici măcar de un mic impuls de a mă opri...sau de a răspunde. Alergam, și doar asta conta în momentul respectiv. Doar atât.
- Alice.....stai..
Degeaba! M-am urcat în primul autobuz oprit în stație fără să-i cunosc destinația și fără ca măcar să conteze. Până să plece de pe loc Vladimir a ajuns în fața ferestrei din dreptul meu și a început să strige ca un nebun: ” Dar eu te iubesc!”. În sinea mea i-am răspuns: ”Dar nu mai contează!” și așa era: nu mai conta.
Privind absenta pe fereastră am observat cum se lovesc de ea stropi mari de ploaie. ”Plouă pentru că sunt tristă!” mi-am spus, vag conștientă de ce se întâmplă, ușor amuzată de afirmația mea. Apoi am privit în continuare prin geam murmurând ca pentru mine: „ Plouă! Dar ce mai contează!” 
